Metafizicianul nonconformist al sud-estului Europei

Autorul Spaţiului mioritic, genial om de cultură majoră, nu se putea, evident, mulţumi cu nivelul culturii minore, etno-folclorice, oricâte elogii i-ar fi adus. În Isvoade, el imaginează mereu un Metafizician, ieşit din meleaguri transilvane - un călugăr „evadat din vreo mănăstire" sau vreun discipol, „din Sibiu", al lui Gheorghe Lazăr - trăit în mediul unei „religiozităţi organice", sub scutul „ortodoxiei obşteşti", hrănit cu eresuri populare, dar şi cu înaltă cultură apuseană. Un asemenea ipotetic filosof ar fi putut împinge mai departe îndrăznelile abia îndrăznite de spiritul autohton anonim, într-un sistem capabil să sintetizeze Răsăritul cu Apusul sau, prin asimilarea sugestiilor bogomilice, să devină reprezentativ pentru sud-estul Europei. Alteori, Blaga pune în sarcina fantomaticului său metafizician, plasat pe la 1650, când în Europa „suna ceasul mare al panteismului", odată cu identificarea de către Spinoza (1632-1677) a lui Dumnezeu cu Natura, crearea unui panteism românesc „de factură creştină", în marginea „mitului evanghelic". De la „bobul cristoforic" la mitul lui Isus-Pământul, din care izbucneşte întreaga fire:„Când umblăm prin ţărână sau trecem prin vad, umblăm şi trecem prin eucaristie. Trup şi sânge hristologic ar fi toate stihiile".Există splendoare mai vastă? E nevoie să mai spun că acel metafizician, nenăscut la 1600, s-a întrupat, mult mai târziu, în făptura de carne, de sânge şi, mai ales, de duh a lui Blaga?El a fost acela care a sintetizat eresurile transilvane, transfigurându-le în propria creaţie. În mitul Marelui Orb, din „misterul păgân" Zamolxe (1921) şi din poezia „De mână cu Marele Orb" (volumul În marea tăcere, 1924), în mitul lui „Isus-Pământul", din piesa Tulburarea apelor (1923), în mitul „pământului străveziu", de dinainte de păcatul omuciderii (Cain contra Abel), mit sugerat în poezia „A fost cândva pământul străveziu" (ciclul postum „Cântecul focului").
Tot Blaga a devenit, prin asimilarea sugestiilor bogomilice la nivel filosofic, metafizicianul nonconformist, încă insuficient cunoscut, al sud-estului Europei. El a imaginat, pe temeiuri deductive, o Fiinţă supremă, divino-demonică, capabilă a transcende binele şi răul, cu scopul de a asigura echilibrul cosmic şi „sporul existenţial".
Pentru autorul Trilogiilor, religiile sunt fenomelie culturale, care se plămădesc în „matricile stilistice" ale popoarelor. Aceste matrici formate dintr-un „complex de factori abisali", cărora filosoful le găseşte „expresii categoriale", „izbucnesc" în adâncul inconştientului uman - sau, mai exact, în „în inconştientul spiritului" când în om se produce „mutaţia ontologică" de la faza animalică, numită de Blaga şi „paradisiacă", fază caracterizabilă prin simpla orientare şi adaptare în mediul înconjurător, la faza „luciferică", specific umană, când omul începe să trăiască în „orizontul misterului" şi pentru „revelare" şi, în consecinţă, începe să devină o fiinţă „creatoare", „demiurgică".
Spre deosebire de teologii, care socotesc religiile apanajul revelaţiilor divine şi susţin, fiecare, supremaţia cultului căruia îi aparţin, Blaga, ca filosof, manifestă o poziţie mai rezervată şi, totodată, mai comprehensivă, recunoscând - ca şi Mircea Eliade - tuturor religiilor nucleul lor de adevăr relativ. Conform sistemului său filosofic, acest nucleu este modelat de categoriile stilistice ale culturii în care el apare, diferenţiindu-se astfel de nucleele religioase ale altor culturi. Cunoaşterea absolută, „pozitiv adecvată", aparţine numai „principiului metafizic central" sau „Fondului originar", cum îl mai numeşte Blaga pe Marele Anonim, divinitate supremă şi unică în metafizica sa.
Analizând, în Diferenţialele divine (1940), modelele genezei din principalele religii ale lumii, filosoful constată că mai mult omul l-a creat pe Dumnezeu după chipul şi asemnănarea lui decât Dumnezeu pe om. Toate aceste modele sunt construite prin analogie cu procese genetice „empirice" şi „izolate", într-un demers metaforic „cu termenii obârşiţi în imediat". În ceea ce-l priveşte, Blaga este interesat, într-o asemenea problematică a „ultimelor subtilităţi", de o construcţie elaborată pe baza unui metaforism „distilat" şi dizanalog faţă de lumea empirică. El a dorit ca Marele Anonim, cu numele său „alb" născut dintr-o sugestie areopagitică să se raporteze la celelalte modele cosmologice, metafizice, religioase, „ca o mărime algebrică la mărimi aritmetice", aşadar, cu un minim de potenţial concret şi cu un maxim de putere generatoare şi de transcendere.Necenzurate, puterile reproductive ale marelui „Generator" ar echivala geneza cu o „teogonie" şi, rapid, cu o „teoanarhie". Cu alte cuvinte, dacă i s-ar moşteni uriaşul potenţial autarhic, creaturile ar fi ca nişte bombe atomice, care, intrate în competiţie, ar exploda prin atingere reciprocă. Teama Fiinţei supreme, explică Blaga, spre severa încruntare a teologiei oficiale, este teama de „filiaţiune", chiar „teama de Fiu", cum ni se mai spune. Nimeni nu trebuie să aibă puterea de a fi aidoma supremului Creator. Numai „salvându-se centralismul" absolut se poate asigura echilibrul cosmic şi, implicit, posibilitatea ca lumea să existe.Pentru a evita, din cauza potenţialului autarhic sporit, alcătuirile de „masivitate substanţială" şi de „complexitate structurală" precum Eonii, Ideile, Tipurile, Formele, Entelehiile, Monadele, Marele Anonim nu creează lumea „direct" şi „monofazic", ci în trei timpi, participând direct numai la primii doi. Primul timp este cel al „fazei precosmice", când Anonimul cel Mare îşi limitează posibilităţile generatoare, limitare pentru care Blaga mai foloseşte termenii „degradare", „decimare", „mutilare", „abstinenţă genetică", „castrare", toată această „arzătoare cruzime" fiind necesară pentru timpul al doilea, „faza genezei directe", când Fondul originar emite din sine „diferenţialele divine" (ontologice şi morfologice, etergene şi omogene). Aceste unităţi minimale pentru alcătuirea lumii sunt „fragmente infinitezimale ale totului divin, simplificate la maximum „sub raport substanţial şi structural"[1]. În sfârşit, timpul al treilea este „faza genezei indirecte" în care diferenţialele divine, complementare între ele, se cuplează la întâmplare, pe baza „suficientei potriviri" sau, mai rar, a „minimei potriviri", acest din urmă caz favorizând apariţia monstruoaselor fenomene de para-finalitate. Maxima potrivire nu se realizează niciodată, pentru că Marele Anonim îşi interzice emiterea diferenţialelor „de-a dreptul nucleare", eliberându-le doar pe cele mai puţin esenţiale. Aşadar, în concepţia lui Blaga, Dumnezeu creează lumea (cosmosul) direct în substrat şi indirect în substanţă şi formă. „La început" - spune metafizicianul bogomilic, care răstoarnă toate preconcepţiile şi consideră că „fără oareşicare drăcie, cele mai minunate lucruri omeneşti nu s-ar înfăptui" - „n-a fost nici Cuvântul, nici Fapta", ci „distanţarea precaută a divinităţii faţă de propriile sale posibilităţi generatoare". În consecinţă, toate existenţele empirice ale lumii - cristale, plante, animale, oameni - au o alcătuire vulnerabilă, pieritoare, „ciuruită de discontinuitate"[2].Pluralitatea „individuaţiunilor" în cadrul aceleiaşi specii exprimă şi ea voinţa Marelui Anonim de a dirija un proces cosmologic şi existenţial după principiul „divide et impera". Dintre toate prezenţele existenţiale, conştiinţa umană, complex fenomen psiho-spiritual, acumulează cel mai mare număr de diferenţiale divine, unele „aproape nucleare ca obârşie". Omul, epuizându-şi, în porcesele de integrare, „diferenţialele eterogene" disponibile, este „singura fiinţă din Univers" ajunsă „lângă linia" ultimelor „absenţe". Potenţialul mare de diferenţiale divine - maximul îngăduit - face fiinţa umană să aspire - în mod tăinuit chiar faţă de ea însăşi - la „uzurparea Marelui Anonim". Până şi umilinţa misticului şi a ascetului ar ascunde nemăsuratul orgoliu de a râvni „unirea cu Dumnezeu", prin escaladarea graniţelor de netrecut dintre Creator şi creatură.Prin non-emiterea „diferenţialelor nucleare" şi prin lăsarea liberă, dintr-un „dezinteres bine fundat", a celor emise să se cupleze în funcţie de logica lor imanentă, în unităţile formative de la baza modurilor ontologice şi morfologice ale existenţei, Marele Anonim creează o lume ce nu-i poate pătrunde adevărata natură, o lume în dizanalogie cu propriul ei Generator. După un timp oarecare - în cazul „genurilor sau claselor de fiinţe", acest timp poate dura „mii" sau „milioane de ani" - unităţile formative care stau la baza „individuaţiunilor concrete" se integrează într-o unitate formativă mai complexă sau se dezintegrează prin împrăştierea diferenţialelor alcătuitoare. Conştiinţa umană, departe de a fi „o entitate indivizibilă", cum au privit-o atâţia metafizicieni, se supune aceluiaşi finalism transcendent. După moartea individuală, rămân „secretele" diferenţiale „psihice", „spirituale", dar în nici un caz conştiinţe sau suflete ca factori nemuritori. Nu există „suflete planetare", cum credea Fechner, şi nici suflete individuale, decât ca „posibilităţi prohibite". Singurele „indestructibile" sunt „diferenţialele divine", pentru că numai ele sunt rezultate ale „genezei directe". Dar, „minimalizate sub unghi substanţial şi absolut simple sub unghi structural", aceste „fragmente infinitezimale ale Totului divin" vor alcătui întotdeauna existenţe „vremelnice", dezintegrabile, distructibile.Lumea, aşa cum a creat-o Marele Anonim, se dovedeşte a fi „cea mai bună soluţie a unui grav impas". Generatorul Suprem ia toate măsurile pentru „conservarea disanalogiei" dintre El şi cosmos, „desfigurează" făpturile ca să le interzică accesul la adevărul absolut, dar face toate aceste rele mici pentru a preîntâmpina răul cel mare: „descentralizarea şi anarhia universală". Din acest punct de vedere el este şi „Salvatorul lumii".Nimeni mai bine decât Mircea Eliade n-ar fi putut înţelege neobşnuita argumentare blagiană a „pluralismului individuaţiunilor", în cadrul aceluiaşi „tip", „gen", „specii". Blaga sublinia chiar că posibila motivaţie divină a factorului genetic „prohibitiv" şi a principiului „divide et impera" a scăpat filosofiei.Într-un studiu datat 1939, dar tipărit în 1942, Mircea Eliade scria: „piatra din capul unghiului în metafizica indică" este „concepţia eternei deveniri" pentru tot ce nu aparţine „spiritului etern (Brahman)". „Om, plantă, zeu - sunt nâmarupa, sunt existenţe individuale şi ca atare fără număr, pentru că principiul individuaţiei este în acelaşi timp principiul pluralităţii şi, atunci când încetezi de a mai fi Unul, eşti Fără-Număr. Când unitatea primordială se sparge - cu alte cuvinte, când începe creaţia, Cosmosul, deveni-rea- instinctul ontologic, latent în fiecare fărămitură din marea unitate iniţială, încearcă să realizeze unitatea la celălalt capăt: în infinit. De aceea, tot ce devine, tot ce are viaţă tinde să se înmulţească până la saturaţie, până la exasperare... până la completa ocupare a cosmosului. [...] Şi dacă acest individuat nu este suprimat - ca în tehnicile ascetico-meditative sau în contemplaţia pur metafizică - chiar de către omul însetat după autonomia spirituală absolută, el este suprimat prin însuşi instinctul speciei sale, care tinde... să facă imposibilă orice limită, orice diferenţiere, restaurând haosul, adică imaginea adulterată a Unităţii primordiale, nedespicate prin actul Creaţiei".
Chiar dacă textul lui Mircea Eliade este anterior, ca datare a manuscrisului, celui al lui Blaga, publicat în 1940, nu este deloc exclus ca hermeneutul să-l fi cunoscut, eventual din reviste, pe cel al cosmologului metafizician. Oricât ar fi dorit Lucian Blaga să plăsmuiască o teorie a Fiinţei supreme în dezacord cu tot ce a creat spiritul omenesc până la el, similitudini nu numai că sunt posibile, dar unele se şi impun. Dizanalogia are şi ea limite.

Marele Anonim, ca părinte posibil al lui Fârtate şi al lui Nefârtate, părinte ipotetic, invocat în eseul cu acelaşi nume, ni-l reaminteşte pe Prajāpati - din Brahmane şi din Upanişade - tatăl devilor (zei) şi al asurilor (demoni), pe Ahura Mazda şi pe Zurvan - din religia iraniană - cu fiii lor antagonici. Mutilarea la care se supune Anonimul cel Mare, înainte de a purcede la generarea lumii, ni-l evocă din nou pe uriaşul indian Puruśa-Prajāpati, din Vede şi din Brahmane, pe similarul său german, Ymir, pe omologul lor chinez, Pan-Ku, pe monstrul primordial akkadian, Tiamat, precum ne evocă şi sacrificările atâtor zei ai vegetaţiei, ca sumero-akkadianul Dumuzi/Tammuz, egipteanul Osiris, traco-frigianul Dionysos, frigianul Attis, fenicianul Adonis, canaaneanul Baal - care este şi fenician, însemnând, ca şi Adonis, „domn" sau „stăpân" - mutilări şi sacrificii pentru care cărţile lui M. Eliade oferă un nesecat izvor de informaţie.Blaga nu reuşeste pe deplin să evite, aşa cum şi-ar fi dorit, urmele antropomorfismului în plăsmuirea Marelui Anonim, de vreme ce îl imaginează ca pe o entitate cu părţi „nucleare" şi cu părţi „periferice". Centri vitali şi puncte mai puţin fatale au şi alcătuirile biologice de pe pământ, inclusiv cele umane. O Fiinţă supremă, în totală dizanalogie cu noi, n-ar trebui să conţină pe toată suprafaţa ei infinită nuclee la fel de tari, la fel de „esenţiale"? Ipoteza generării necurmate a „haosului diafan" este în armonie cu ideea genezei perpetue, idee ce urcă şi ea din inima esoterică a Asiei imemoriale şi se insinuează în descoperirile celei mai recente fizici, cea nucleară: „noi particule se nasc din neant, energia se converteşte în materie". Fizica nucleară, ca şi aceea a câmpurilor informaţionale, pare din ce în ce mai mult să confirme adevărurile esoterice transmise de unica tradiţie sacră de la baza teosofiilor, tradiţie salvată, odată cu oracolele atlanteene ce au supravieţuit în templele misterice ale antichităţii, în principal prin filieră indiană şi egipteană.În ceea ce priveşte raportul spirit-materie, Blaga pare a tenta - ca şi Platon (sec. III î.H.)[3], ca şi Plotin (sec. III d.H.)[4], ca şi Meister Eckhart (sec. XIII)[5], ca şi Spinoza (sec. XVII), exemple care, deşi disparate, probează continuitatea ipotezelor metafizice pe această temă - transgresarea opoziţiei lor, prin fixarea originii ambelor în Marele Generator, deopotrivă substanţă, structură şi spirit: „Generatorul transmundan (de o extremă complexitate substanţială şi structurală, între altele, de natură spirituală)". Este una din ipotezele care-l situează din nou pe filosoful român în miezul celor mai actuale ipoteze ştiinţifice: „Heisenberg... a înţeles că starea de complementaritate între aspectul de particulă şi cel de undă în materie pune sfârşit pentru totdeauna dualismului cartezian între materie şi spirit: şi un aspect şi celălalt sunt elemente complementare ale singurei şi unicei realităţi... şi, de aici, o nouă concepţie filosofică pe care noi am numit-o metarealism". Privitor la incognoscibilitatea Marelui Anonim, principalele religii ale omenirii oferă, şi ele, antecedente. Cu cât o religie este mai elaborată cu atât divinitatea ei supremă este mai ascunsă. Dar, despre acest aspect, cu un alt prilej.

---

[1] „segmente absolut simple sub unghi structural şi minimalizate la extrem sub unghi substanţial", deci de gândit „de două ori liminar". În momentul emiterii, diferenţialele divine sunt deja de „natură substanţială", dar de o substanţialitate eterată, ce scapă încă planului fizic, astfel că „pe cale empirică, microscopică nu se poate ajunge niciodată până la fondul lor transbiologic". Nici o „substanţă empirică" şi nici chiar „diferenţiala matematică" nu trebuie identificate cu diferenţiala divină, căci toate nu sunt decât „cazuri particulare" ale ei. [2] „ciuruită de discontinuitate" este şi energia fizică, care nu se prezintă numai ca undă, ci ca şi corpuscul („cuantă"). În alcătuirea ei intră şi „spaţiul miniatural". Blaga propune o viziune „cosmologic-metafizică" în care spaţiul cosmic este o „sumă de spaţii miniaturale" şi are configuraţia unui „fagure", în „necurmată creştere". Spaţiul miniatural ar fi cea mai puţin complexă integrare de diferenţiale divine, urmat în ordine crescătoare de „cuantă, electron, atom, moleculă, organism viu, vatră de conştiinţă". Blaga îşi imaginează începutul începuturilor ca pe un „haos diafan", creat prin „geneză directă", un haos nematerial, neenergetic, din care s-ar fi închegat, apoi, de la sine, pe baza „suficientei" sau, „excepţional", a „minimei" potriviri dintre diferenţiale, „spaţiile miniaturale, energiile, materia, viaţa şi existenţele psihospirituale". „Haosul diafan" ar subzista în permanenţă, „alimentat de Marele Anonim" şi de diferenţialele divine provenite din „necurmata dezintegrare a existenţelor complexe". [3] „Demiurgul creează substanţe, dând forme materiei amorfe care există veşnic în afară de el. [...] În sine, materia este nefiinţă, o pură probabilitate de a fi, de a deveni ceva" (cf. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, 1944).[4] „Dumnezeu (Gott)... îl desemnează pe Dumnezeu Atotputernicul, pe Dumnezeu în acţiune"; deitatea (Gottheim) este Grundul, principiul şi matricea lui Dumnezeu", „de dincolo de Dumnezeu trinitar" (cf. M. Eliade, ibid., III, ed. cit., pp. 209-210; a se vedea şi L. Blaga, Religie şi spirit, 1942, ed. cit., pp. 435-438).[5] „Dumnezeu şi substanţa sunt una", substanţa este „eternă, netemporală", „Dumnezeu, libertatea şi necesitatea sunt în mod riguros acelaşi lucru" (cf. Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, 1981, traducere din franceză, Drăgan Vasile, Humanitas, 1944).