MIRCEA ELIADE ŞI CAMIL PETRESCU, TEORETICIENI AI AUTENTICITĂŢII

-I-

Pledoaria din tinereţe a lui Mircea Eliade împotriva originalităţii şi pentru autenticitate, pledoarie declanşată încă din Solilocvii (1932), continuată în Oceanografie (1934) - articolul „Originalitate şi autenticitate" nu este decât, poate, cel mai cunoscut - şi Fragmentarium (1939) - două fragmente intitulate „Autenticitate" şi o mulţime altele pe aceeaşi temă - este aproape sincronă cu pledoaria, parţial asemănătoare, a lui Camil Petrescu. Acesta nu-l devansează însă pe Mircea Eliade prin Teze şi Antiteze (1936), volum ce nu apare „cu un an înainte de Oceanografie", cum se afirmă uneori[1], ci cu doi ani după. Devansarea se produce prin cele cinci articole ale lui Camil Petrescu despre H. Ibsen, datate 1923-1928 şi inserate în volumul postum Opinii şi atitudini (1962): „Chiar în operele marilor scriitori, tot ce e original e caduc. Dovadă opera lui Ibsen şi dovadă opera lui Shakespeare, cel mai puţin original dintre toţi scriitorii lumii. Dar când ai scris Hedda Gabler poţi dormi liniştit cel puţin un veac de aici în colo. E greu să fii ajuns".
La ambii scriitori, tentativa autenticităţii izvorăşte din „setea ontologică de concret" şi, implicit, din nevoia de a smulge gândirea din automatismele logicii discursive şi din tot arsenalul ei de „preconcepţii". Dar, în timp ce, în eseistica antumă cel puţin, Camil Petrescu preconiza căutarea absolutului în interioritatea conştiinţei, epurate de orice misticism, pentru Mircea Eliade, realul autentic se identifica cu „miracolul", ca mister al sacrului. Mai exact, pentru autorul Oceanografiei, miracolul este, mai ales de la „intervenţia lui Hristos în istorie", capacitatea fulgurantă a omului de a-l sesiza pe „Dumnezeu irecognoscibil" în întâmplarea obişnuită şi de a participa „obscur", prin această „recunoaştere", la divinitate[2]. A-l recunoaşte pe Dumnezeu irecognoscibil, iată un paradox puternic, care nu trebuie să ne mire la un scriitor interesat, în întreaga sa operă, de testarea virtuţilor gândirii antinomice.În timp ce Camil Petrescu respingea „întoarcerea la evul mediu" şi considerarea „Renaşterii şi umanismului" ca „momente de rătăcire" - este citat Berdiaev, dar aluzia îi cuprinde şi pe Lucian Blaga şi la M. Eliade[3] - după cum respingea şi moda Krişnamurti[4] şi, în general, orice formă de misticism, inclusiv „formula creştină a sufletului substanţial şi personalist"[5], Mircea Eliade face responsabilă Renaşterea de şubrezirea legăturii dintre om şi Dumnezeu şi, ca urmare, de subminarea tradiţiei sfinte, în favoarea libertăţii (în sensul „neatârnării"), progresiv reductibile la bunul plac[6]. Tot din Renaştere ar începe „oroarea de pur, de simplu, de angelic" şi tentativa artelor europene de a-şi densifica materia, în forme din ce în ce mai „grele", mai „grase"[7]. Acum poate fi depistat şi începutul procesului - proces agravat în Romantism şi în „noul romantism contemporan" - de confuzie între „individ şi persoană". Persoana, modalitate transparentă de deschidere către divinitate şi către semeni, individul, formă opacă a egoistei închideri în sine. „Ferocea eroare" a originalităţii, ca potenţare a individului, „este o descoperire a Renaşterii şi a Reformei"[8] şi scriitorului interesat de autenticitate nu-i rămâne decât să se debaraseze de această suprastructură pernicioasă, ivită în zorii epocii moderne şi consolidată intermitent de atunci încoace. De originalitate ar ţine „ceremonialul, tehnica, fonetica", retorica, emfaza, ipocrizia, ermetismul, tot ceea ce, fiind „dubios" şi „nefertil", te împiedică să „fi tu însuţi" „să-ţi surprinzi" şi să-ţi „exprimi" natural, deci simplu, „viziunea lăuntrică"[9]. Ca şi Camil Petrescu, care recomanda celui ce scrie „o liminară sinceritate", în dauna „ortografiei", „compoziţiei", „stilului", „caligrafiei"[10], Mircea Eliade opunea scrisul stilului. Stilul poate avea nevoie de timp, de „ameliorare prin tehnică", de „perfecţiune", scrisul, nu. Ca să judeci proaspăt şi să rămâi mereu „viu", adică autentic, e bine să scrii sub „imbold", „aşa cum eşti acum", „nu peste zece ani", când nu vei mai scrie „mai bine", ci vei scrie „altfel", pentru că vei fi „altul". „Nu importă cum este scrisă o carte", importă „numai cel care o scrie" şi, de aceea, tot ce-l trădează, deci şi „revelează", pe acesta este preţios: „imperfecţiuni", „naivităţi", „contradicţii", „obscurităţi". Să abandonăm prejudecata stilului, să nu ne corectăm manuscrisele etc.[11]Pentru Camil Petrescu, ca şi pentru Mircea Eliade, „existenţa e toată în prezent", pentru că, dintre toate momentele temporale, doar prezentul poate da „preaplinul existenţei absolute"[12]. Dar, în timp ce Camil Petrescu îşi justifica asemenea afirmaţii prin acordul cu rezultatele ştiinţelor epocii (fizică - în special mecanica ondulatorie - chimie, endocrinologie, psihopatologie, psihologie funcţională) şi ale filosofiei contemporane (gestaltismul dilteyan, intuiţionismul bergsonian, fenomenologia husserliană), rezultate cu care ar fi dorit să se sincronizeze, după modelul Proust, şi literatura vremii[13], Mircea Eliade se întemeia pe paradoxul relaţiei dintre sacru şi profan şi viza nu atât o problematică culturală, cât una existenţială, în eseistica tinereţii, mai importantă fiind, pentru el, „crearea capodoperei în viaţă decât în literatură"[14]. În Oceanografie şi Fragmentarium, unde tema autenticităţii este dominantă, antonime pentru autentic şi autenticitate sunt: osificat, abstract, spectru, dogmă, stereotip, automatism, amorf, inert, instinctual, hazard, eventualitate, evanescenţă, egoism, individual, efemer, diurn, tranzitoriu, devenire, istorie, iar sinonime: nud, concret, real, viu, fertil, caritabil, sincer, spontan, actual, plenar, integral, lucid, trăire (în sensul germanului Erlebnis[15]), intensitate, prezenţă, deschidere, armonizare, ritmicizare, certitudine, totalitate, impersonal, trans-istoric, spiritual, universal, esenţial, semnificativ, substanţial, calitativ. Toate conotaţiile pozitive se revendică de la sacru: „Căci sacrul asta înseamnă: esse, realitatea absolută, opusă profanului, devenirii, vieţii, într-un cuvânt lui non-esse"[16].
După cum opune sacrul profanului, tot astfel, M. Eliade nu confundă realul cu „pipăitul"[17], ci, mai degrabă, cu spiritualul.Oricât ar părea de ciudat, sacrul se actualizează, în clipă, în fulguranţă, în fapt: „numai trăirea nudă, autentică" duce la „impersonal", adică la fapt, la acel ceva ce „poate fi depăşit, uitat" şi prin aceasta poate supravieţui dincolo de memorie[18].