MIRCEA ELIADE ŞI CAMIL PETRESCU, TEORETICIENI AI AUTENTICITĂŢII

-II-

Secretul plenitudinii - sentiment, în viziunea lui M. Eliade, crescut deopotrivă din esenţa vieţii şi din esenţa morţii[19] - este buna alternare între instincul orgiastic, ce ne reintegrează în ritmurile cosmice şi în oceanul primordial de energie[20], şi instinctul normei, al formei, ce ne împiedică să ne înecăm în în torentul vital şi să „fim trăiţi", nu să trăim[21]. Oroare produce numai forma moartă, ucigaşa autenticităţii, aceasta focul viu din om, nu forma tânără, maleabilă, ce trebuie mereu găsită şi asumată pentru că: „Altminteri, sfărâmăm ritmul şi ajungem vagabonzi"[22]. Instinctul orgiastic, beţie a infinitului, şi instincul normei, reînchiderea în „gogoaşă" - Mircea Eliade foloseşte, uneori, pentru vieţuirea între limite, expresia de „viaţă lavară" - sunt la fel de străvechi, deci la fel de prestigioase. Eseistul îi preţuieşte pe „conformiştii metafizicii", care, ca Dante, Calderon, Shakespeare, Kalidâsa, Racine, reabilitează „tradiţia primordială, supraistorică", creând după canon şi transmiţând „normele", „principiile", drept urme ale transcendentului în istorie[23] sau, cum ni se spune în altă parte, drept „pas al lui Dumnezeu pe pământ"[24]. Cel ce evocă în atâtea rânduri sănătoasele ritmuri dionisiace, orgiastice, admiră totuşi „sensul mediteranean al semnului": „limită", „distincţiune", „formă", „oprirea minţii pe graniţele lui esse", dincolo de care începe „devenirea", iureşul vital, libertatea „tristă", „orgiastică", „delirantă", echivalentă cu „neantul", cu „nefiinţa", cu „non esse", cu „asat"[25].Acest monism al lui Mircea Eliade, care face din sacru o valoare spirituală absolută, singura reală, premergătoare existenţei şi, în acelaşi timp, modelul ei structurant, îl diferenţiază de dualistul Camil Petrescu. Pentru aceasta, reală este şi lumea înconjurătoare, vizibilă, reală este şi lumea spirituală. Ceea ce în eseistica antumă era mai mult sugerat devine manifest în Doctrina Substanţei - manuscrisul de bază: 1939-1941, ultima variantă: 1954-1955. Aici aflăm că „tot ce există, există în mod absolut"[26], lumea exterioară, bazată pe energii fizico-chimice şi pe o ordine imanentă, independentă de voinţa noastră, şi lumea conştiinţei, de natură spirituală, „noosică". „Absolute" sunt şi „devenirea", „schimbarea", „relaţia", iar o explicaţie a totalităţii concrete „ar fi posibilă din orice punct de plecare al realului, cum o sferă poate fi calculată şi se poate sprijini pe oricare punct al ei"[27]. În timp ce M. Eliade rămâne un eleat, care identifică sacrul cu esse şi profanul cu non-esse - profane sunt: „elanul vital", „devenirea biologică", „durata psihomentală", „viaţa istorică"[28] - Camil Petrescu putea trece, în eseistica antumă, drept un heraclitean, sedus de „mobilitatea vie", de „inefabilul devenirii", de „unicitatea fenomenului vital"[29]. „Putea trece", pentru că, dacă-l citim cu atenţie, constatăm că, în chiar momentul în care făcea elogiul Noii structuri, se îndoia de faptul că „poziţia actuală e definitivă, că teoriile prea accentuate de modă sunt organice ştiinţei"[30]. Scriitorul mergea chiar mai departe, afirmând că, spre deosebire de vechea psihologie, cea „geometric raţionalistă", deopotrivă cu cea „simplist pozitivistă", care, ambele, se socoteau „apodictice şi universale", psihologia cea nouă, preocupată de „analiza concretului, psihologic trăit", este „de nesfârşit folos scriitorului tocmai atrăgându-i modest luarea aminte că ea nu-i poate fi de folos"[31]. Tocmai „această orientare prevenitoare, negativă oarecum" devine de o „importanţă de netăgăduit" pentru Camil Petrescu, care începe să gândească paradoxal şi, uneori, ca în contextul de mai sus, apofatic.Camil Petrescu avea dreptate să se îndoiască de valoarea absolută a „noii structuri", în ştiinţe, filosofie, literatură, în roman ca şi în teatru. Unele rezultate ale ştiinţei moderne au infirmat teoria bergsoniană a „continuumului, evolutivului, calitativului", în favoarea „discontinuumului, cantitativului, numărului" - „câştigă Pitagora, nu Darwin". „Culoarea depinde de numărul vibraţiilor, sexul de numărul cromozomilor". Natura nu procedează numai prin „evoluţii lente", ci şi prin „salturi, prin evoluţii bruşte". Einstein a demonstrat inexistenţa antinomiei între „timpul simţit" şi „timpul măsurat" şi a postulat timpul ca pe „a patra dimensiune a spaţiului", căruia i se impune „ca o curbă". Se pare că paradoxul universului este de a fi „ilimitat, dar finit"[32].
Camil Petrescu ajunsese la concluzii asemănătoare în urma „experienţei de la 9 aprilie 1916", când avusese o adevărată viziune einsteiniană a supremaţiei spaţiului asupra timpului, viziune evocată într-o notă din varianta din 1940 a Doctrinei Substanţei şi în urma căreia conchisese: „Toată durata a fost în sânul acestui prezent-spaţiu care este realitatea însăşi... Bergson absolutizează... unicitatea ireversibilă a duratei, avalanşa etern prezentă, grea de tot spaţiul. Eronat", „căci spaţiul este substanţa însăşi", „el rămâne - nu timpul, ca la Bergson"[33].În Doctrina Substanţei, Camil Petrescu îl consideră superior lui Bergson pe Husserl, pentru că a structurat mai bine „concretul transcendental", dar consideră că teoreticianul fenomenologiei trebuie depăşit, întrucât, ca tot „idealismul subiectiv" (Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Bergson), a privilegiat problematica epistemologică în defavoarea ontologiei şi a admis, dintre toate modalităţile absolutului, doar conştiinţa. Scriitorul îşi propune aici să corecteze şi viziunea tradiţională (Descartes, Kant, Hegel) asupra raţiunii, pe care nu o mai echivalează, nici cu logica, nici cu dialectica, ci cu gândirea concretă, modalitate flexibilă, subordonată realului şi pregătită pentru toate „suprizele necesităţii". Prin această adecvare la concret, Camil Petrescu, credincios problematicii autenticităţii, speră să-şi construiască sistemul pe măsură ce îl formulează, liber de orice preconcepţie.Înţelegem, o dată în plus, că elogiul din opera antumă al „perspectivismului", ca punct „arhimedic" de găsit în absolutul conştiinţei[34], viza numai o împrospătare a înţelegerii mecanismelor vieţii interioare, în vederea unei noi sinteze. Întregul efort creativ al scriitorului se îndrepta spre reintegrarea esenţelor în concret, reintegrare care, la el, se numeşte substanţă, nume aproape „mistic", invocat în întreaga eseistică antumă[35], dar validat teoretic abia în Doctrina Substanţei, unde substanţa este privită ca rezultanta interacţiunii a două forţe opuse: forţa „realităţii necesare" şi forţa „noosică", de natură spirituală deci. În ciuda acestei duble dependenţe, substanţa manifestă o polarizare crescândă spre „polul noosic", mai tare decât celălalt.Cartea, dacă nu-i rezolvă pe de-a întregul tensiunile anterioare, i le justifică într-un mod filosofic complex, mod ce, epuizând căile logicii, ajunge în pragul gândirii antinomice. Camil Petrescu a intuit numai această cale filosofică, edificată în cultura noastră, încă din anii '30, de către Lucian Blaga, chiar cu prima dintre trilogiile sale, Trilogia Cunoaşterii (1943): Eonul Dogmatic (1931), Cunoaşterea Luciferică (1933), Censura Transcendentă (1934). De altfel, adevăratul precursor autohton al lui M. Eliade în considerarea autenticităţii ca mister al sacrului este tot Blaga, care, încă din Filosofia Stilului (1924), semnala orientarea spiritualităţii europene, saturate de individualism, spre un mod de a crea „anonim", „impersonal", pe punctul de a edifica „o nouă dogmă şi un nou colectivism sau o biserică".

---

[1] N. Manolescu, Arca lui Noe, II, p. 195;[2] „Despre miracol şi întâmplare", Oceanografie (1934);[3]„Spiritul timpului" (1933);[4] Ibid.;[5] „Noua structură şi opera lui Marcel Proust" (1935);[6] „Valorificări ale Evului Mediu", „O anumită libertate", „Dilige...", Fragmentarium (1939);[7] „Oroarea de angelic", ibid.;[8] „Solilocvii", „Analogii", Fragmentarium; „Despre fericirea concretă", „Pierdeţi-vă timpul", Justificarea bucuriei", Oceanografie;[9] „Originalitate şi autenticitate", Oceanografie;
[10] Patul lui Procust (1933);[11] „Despre scris şi scriitori", Oceanografie;
[12] „Noua structură şi opera lui Marcel Proust";[13] Ibid.;[14] „Nu mă interesează", Fragmentarium; [15] „Despre o anume experienţă", Oceanografie;
[16] „Drumul spre centru", Fragmentarium; [17] „Autenticitate", ibid; [18] Prefaţă la Oceanografie.[19] „Despre un anumit sentiment al morţii", „Despre moarte şi istorie literară", Oceanografie; [20] „Pierdeţi-vă timpul", „Notă despre bolnavi", „Cărţi pascale sau despre necesitatea unui manual al perfectului cititor", Fragmentarium;
[21] „Un înţeles al semnelor", ibid.; [22] „Navigare necesse est", ibid.;
[23] „Două tipuri de creatori", ibid.;
[24]„Un înţeles al semnelor", ibid.;[25] Ibid.; [26] Ediţie întocmită de Florica Ichim şi Vasile Dem. Zamfirescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, I, p. 97;[27] Ibid., p. 98;[28] „Drumul spre centru", „Un înţeles al semnelor", Fragmentarium;
[29] „Noua structură şi opera lui Marcel Proust"; [30] Ibid.;[31] Ibid.;
[32] Aldo Dami, „L'intelligence et le discontinu", Henri Bergson, antologie de eseuri şi mărturii inedite, alcătuită de Albert Béguin şi Pierre Thévenaz, ediţia a II-a, 1942;
[33] Doctrina Substanţei, I, p. 379;[34] „Addenda la Falsul tratat pentru uzul autorilor dramatici" (1947);[35] „Amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu şi amărăciunile calofilismului" (1934), „Noua structură şi opera lui Marcel Proust" (1935), „Despre realism" (1946), „Addenda la Falsul tratat..." (1947), Teze şi Antiteze, Ed. Minerva, Buc., 1971.