Lucian Blaga si Mircea Eliade
Asemănările dintre Blaga şi M. Eliade sunt mai profunde şi mai frapante decât deosebirile. Amândoi sunt structuri romantice, cu o primară sete de globalitate şi un curaj metafizic, mereu estimat, dar încă inestimabil. Într-o epocă în care filosofia mondială şi-a istovit atât puterea cât şi interesul pentru sistem, L. Blaga a dat o construcţie atât de temerară, încât substanţialitatea ei nu este nici astăzi pe deplin înţeleasă, în toate subtilităţile, în ciuda atâtor exegeze care i s-au închinat în ultimele două treimi de secol XX. De „curajul metafizic", reliefat în referirile sale la Blaga[i], s-a molipsit Mircea Eliade însuşi, în calitate de hermeneut al fenomenului religios, pornind în cercetare, ca şi contemporanul său cu doisprezece ani mai vârstnic, de la preistorie şi protoistorie şi ajungând până la zi.„Spirit al amplitudinii" este numit Mircea Eliade într-o carte recentă. Spirit al vastităţii trebuie considerat L. Blaga, cu o nuanţă de intensitate în plus, pentru că sistemul său filosofic cuprinde şi depăşeşte teritoriul de interes al hermeneuticii lui M. Eliade: mit, magie, mistică, religie, teritoriu abordat de Blaga în secţiuni din Trilogia culturii (1944) - mai ales în Geneza metaforei şi sensul culturii (1937) - din Trilogia valorilor (1946): Despre gândirea magică (1941), Religie şi spirit (1942), şi din altele încă.În cazul ambilor au fost invocate - de multe ori chiar de către Mircea Eliade - spectacularele antecedente sau prelungiri în contemporaneitate, oferite de D. Cantemir, I. H. Rădulescu, Eminescu, B. P. Hasdeu, N. Iorga, V. Pârvan, G. Călinescu. Dintre aceştia, cel puţin doi sunt preferinţe comune: Eminescu şi B. P. Hasdeu.Pentru Mircea Eliade, Eminescu este, printre altele, „cel mai cultivat poet al secolului", „minte enciclopedică", înclinată „spre sinteze personale", „singurul care poate fi alăturat de Goethe"[ii], iar Hasdeu - căruia scriitorul i-a alcătuit, în 1937, „magnifica" ediţie critică în două volume, Scrieri literare, morale şi politice - un „geniu de o înspăimântătoare vastitate", „singurul", dintre romantici, „care a realizat o viziune magică românească", prin intuirea „între toate ordinele existente" a unei „plase" de „corespondenţe şi armonii" şi prin proiectarea unor viziuni „abisale" asupra începuturilor popoarelor şi a sfârşiturilor individuale (Sic cognito). Astfel că, din acest punct de vedere, al „intuiţiei magice a Lumii", locul lui Hasdeu, în literatura universală, este imediat după Novalis[iii].Nu ştiu ca referirile lui Blaga - în ansamblul operei sale - la scriitorii români să fi fost antologate, aşa cum a procedat Mircea Handoca cu referinţele lui Mircea Eliade Despre Eminescu şi Hasdeu. Ştiu însă că, pentru Blaga, Hasdeu era „misticul", „apariţia simbolică", „marele îndemn"[iv] ca românii să ia act de complexitatea lor structurală, ce transcende dominanta latină, a cărei simetrie e „sfârtecată" din adâncuri de fulgerările „fondului nostru nelatin"[v]. Este o critică a „teoriei dominantei", a „facultăţii preponderente", în favoarea „polarităţii", idee susţinută şi de M. Eliade, căci „există în substanţa fiecărei culturi o contradicţie originară, un conflict... o ambivalenţă" şi convertirea în creaţie a „contradicţiilor cele mai neaşteptate" este un semn de vitalitate pentru culturile respective[vi].În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, el este, pentru Blaga, emblema spiritualităţii româneşti, cel care certifică şi întăreşte, în modul cel mai profund şi mai subtil totodată, coordonatele abisale ale matricei noastre stilistice: structură orizontică ondulată, melancolic sentiment al destinului, „ritmat interior ca o alternanţă de suişuri şi coborâşuri", năzuinţa spre pitoresc, simţ al nuanţei şi al discreţiei, viziune „voevodal sacrală" asupra naturii, izvorâtă din comunicarea „subconştientă" a poetului cu un tânăr prinţ „de dinaintea lui 1500"[vii].L. Blaga şi M. Eliade sunt cei mai eminescieni scriitori români, nu prin influenţă, ci prin congenialitate.O coincidenţă în biografia celor doi creatori este episodul diplomatic portughez: Blaga, ministru plenipotenţiar al României la Lisabona (1938-1939), M. Eliade, ataşat cultural la Lisabona (1941-1945). În ambele cazuri, esenţială a fost reverberaţia spirituală. M. Eliade a scris, printre altele, un splendid studiu despre Camoens şi Eminescu, iar Blaga, rânduri de o graţie infinită despre stilul manuelin, „stil local" portughez, ca şi pagini, mai vânjoase, despre „stilurile locale" spaniole: „churriquerescul", „platerescul", „mujadul"[viii], stiluri ce permit să se vorbească despre un baroc spaniol originar.Nu-mi propun aici un studiu sistematic al asemănărilor şi, eventual, al deosebirilor dintre cei doi scriitori. Voi continua însă cu potriviri ce sar în ochi.Amândoi vorbesc de „elenismul"[ix] - M. Eliade spune „alexandrismul"[x] - european al epocii interbelice. Faţă de marile direcţii ale aceleiaşi perioade - morfologia culturii, psihanaliza - atitudinile lor sunt similare. Amândoi se distanţiază de teoria biologică a „culturii-organism", teorie susţinută de Frobenius şi de Spengler, care, în ciuda meritelor documentare şi a unor fericite formulări în caracterizarea câtorva culturi afro-asiato-europene - merite subliniate de fiecare dintre cei doi scriitori români - sunt incriminaţi pentru opacitatea la „problemele ultime ale metafizicii (ontologia, teleologia)" - formularea aparţine lui M. Eliade[xi]. Lucian Blaga făcuse critica morfologiei culturii în Orizont şi stil (1936) şi în Geneza metaforei şi sensul culturii (1937), din Trilogia culturii (1944)[xii]. Şi Blaga, şi M. Eliade semnalează meritele psihanalizei în lărgirea documentaţiei clinice asupra inconştientului şi asupra mecanismelor psihismului uman, dar, fiecare în parte, îşi exprimă dezamăgirea pentru zborul jos al cercetării, prea aproape de „mahalaua celuilalt tărâm", cum formulează Blaga[xiii], în căutarea „sensului unei forme" la „nivele joase, suburbane", cum scrie M. Eliade, situând alături de „freudism", „marxismul şi pozitivismul"[xiv].Chiar în probleme mai speciale, cum a fost aceea declanşată „în ştiinţa religiilor", în prima jumătate a secolului al XX-lea, cu privire la modul de gândire al primitivului: prelogic (W. Wundt, E. B. Taylor, J. G. Frazer, Lévy-Bruhl) sau logic (A. Lang, W. Schmidt, R. Pettazzoni, E. Drukheim, M. Mauss)[xv] - Taylor, Frazer, Andrew Lang sunt citaţi şi de Blaga[xvi]; de asemenea, Wundt şi Durkheim[xvii] - ambii scriitori români susţin modul logic, validat de cercetările ulterioare[xviii]. Argumentaţia lui Blaga, în polemică cu Lévy-Bruhl şi cu Ernst Cassier[xix], îl premerge, ca de obicei, pe Mircea Eliade, care, şi el, ironizează ideea despre „aşa numitele faze prelogice" în gândirea primitivilor şi argumentează, dimpotrivă, „logica lor extrem de consistentă", capabilă să susţină „concepţii metafizice, foarte coerente", în ciuda formelor prediscursive de exprimare - „simbolism, mit, alegorii"[xx] - acele „concepte imagini" despre care vorbise şi Blaga[xxi].Mai mult încă, observăm strecurându-se, uneori, în limbajul lui Mircea Eliade câteva dintre „ticurile" verbale blagiene, precum „garnitura categoriilor inconştientului" sau ale „subconştientului", „garnitura categoriilor abisale", „garnitura facultăţilor mentale", ecumenicitate pentru „universalitate", individuat - termen de sorginte schopenhaueriană, frecvent în psihanaliza de tip jungist[xxii] - pentru „individuat" şi chiar rusticul mai la vale pentru „mai departe". Toate acestea sunt, poate similitudini de suprafaţă. Cele de adâncime se vor putea revela la nivelul structurilor profunde ale operelor celor doi scriitori.În ceea ce mă priveşte, îmi propun să continui investigaţia şi în această direcţie verticală, până în punctul în care se schiţează şi diferenţa dintre ei. O diferenţă relativă însă. Este vorba de definiţia pe care fiecare dintre ei o dă divinităţii. Mircea Eliade se opreşte la definiţia minimală, adică la formula „coincidentia oppositorum", formulă rostită de Nicolas din Cusa, dar cu rădăcini atât în mentalitatea omului arhaic dintotdeauna, cât şi în speculaţiile metafizice ale unor mistici ca: „Meister Eckard şi Pseudo-Aeropagitul"[xxiii]. L. Blaga elaborează definiţia maximală a divinităţii, care, spre deosebire de definiţia minimală mai sus menţionată, ce ţine încă de cunoaşterea logică, se plasează în tărâmul translogic al minus-cunoaşterii, tărâm în care filosoful situează „misterele potenţate". Această definiţie maximală este următoarea: „în urma procesului teogonic, Totul divin rămâne nevăzut, dar plenitudinea lui suferă o scădere[xxiv]". Transfigurarea s-a făcut prin „scindarea silnică" a termenilor logic-solidari tot şi plenitudine.Dar despre aceste ultime aspecte într-o altă comunicare.
[i] „Convorbiri cu Lucian Blaga" (Berna, 1937), Profetism românesc, 2, Ed. „Roza Vânturilor", Bucureşti, 1990, p. 201; „Lucian Blaga şi sensul culturii" (1938), Insula lui Euthanasius (1943), pp. 191-192.[ii] Despre Eminescu şi Hasdeu, ediţie şi prefaţă Mircea Handoca, Ed. Junimea,
[v] ibid., p. 48. [vi] „
[vii] Spaţiul mioritic (1936), Trilogia culturii (1944), E.L.U., 1969, pp. 247-248, 248-352.[viii] Fiinţa istorică (1959), Trilogia cosmologică, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988, pp. 442-443, 450-453.[ix] L. Blaga, Eonul dogmatic (1931), Trilogia cunoaşterii (1943), Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, pp. 297, 299.[x] Insula lui Euthanasius (1943), ed. cit., p. 116.
[xi] ibid., p. 191.[xii] E.L.U., Bucureşti, 1963, pp. 40-42,43-50, 63-70, 348, 357.[xiii] Orizont şi stil, ed. cit., p. 18.[xiv] Fragmentarium, Ed. Vremea, 1939, p. 158.[xv] M. Meslin, Ştiinţa religiilor (1973), traducere din franceză Suzana Russo, Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 49-51, 52-59, 61-69.[xvi] Despre gândirea magică (1941), Trilogia valorilor (1946), Ed. Minerva, Bucureşti, 1987, p. 229.[xvii] ibid., pp. 230-233. [xviii] cf. M. Meslin, op. cit., p. 175. [xix] Eonul dogmatic, ed. cit., pp. 255-261; Despre gândirea magică, ed. cit., pp. 233-238, 287-289, 322-323.[xx] Fragmentarium, ed. cit., pp. 41, 54-55; Mitul reintegrării (1942), Drumul spre Centru, Ed. Univers, Bucureşti, 1991, p. 338.
[xxi] Eonul dogmatic, ed. cit., p. 257.[xxii] cf. C. G. Jung, În lumea arhetipurilor, culegere de studii traduse şi editate de Vasile Dem. Zamfirescu, Ed. Jurnalul literar, Bucureşti, 1994, p. 15.[xxiii] M. Eliade, Mitul reintegrării, ed. cit., pp. 341-342, 361; „Remarques sur le symbolisme religieux" (1958), în Méphistophélès et l'Androgyne, Gallimard, 1962, p. 303. [xxiv] Diferenţialele divine (1940), Trilogia cosmologică, ed. cit., p. 191.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu